de Lau Tatar

Deasupra mea,
într-o nebunie de forme,
fire în culori
așteaptă să le dau de capăt.

Trag de unul ieșit în față,
ieșit din nori.
Amețit de somn,
se rostogolește peste mine,
mă pictează
în culorile ploii de vară.

Un altul,
prins într-o existență secundară,
ocolește discret umbrele.
E în același timp
strălucitor și timid,
nesigur și puternic.
Apare și dispare
cu aerul umil al unui greiere
mustrat de harnica furnică,
cu o teamă lăuntrică,
în căutarea căii spre libertate.

Încerc să îl prind,
dar depășește înălțimea speranței
Nu reușesc să-l ating
nici cu salturi nervoase
pe elastica trambulină,
nici cu aruncarea tensionată
din praștia copilăriei.

Un trecător m-a oprit
și, binevoitor, mi-a zis:

“Să prinzi lumina, nu-i atât de greu!
Efortul meu minim, dacă-l faci mereu.
Lumina-n tine, mâini de-nalți spre cer,
Vei regăsi, nu vei mai fi stingher!”

Mi se părea imposibil…
Un Iason fără Medeea lui
să afle sensul firului de aur??
Dar, mi-am zis să încerc.

Am întins obedient degetele
spre înaltul cerului.
Le-am văzut cum se alungesc,
cum se întrepătrund cu firul de lumină.

Înfiorat,
i-am simțit vibrația,
i-am auzit sunetul brut,
al corzilor întinse peste timp.

Atunci,
cu gândirea paralizată de emoție,
crezând că-l eliberez din capcana norilor,
m-am grăbit
și l-am adunat într-un ghem.

Însă, pentru firul de lumină,
orice încercare de contenție
era doar o altă temniță.

Târziu,
când culmile s-au albit,
“binele” pe care-l cunoșteam
și-a pierdut sensul,
s-a contrat cu ambivalența realității.

N-am mai apucat să-mi cer scuze,
ghemul a mai clipit o dată lent,
apoi s-a stins.

Cât de ușor putem răni lumina…

https://tatarlau.wordpress.com
https://web.facebook.com/

Photo by Taeshin T. on Unsplash