de Aura Popa Nu mai cântăm niciunul... A tăcutvioara ta întâi, de-asfalt zdrobităapoi și-a mea, albastra, n-a mai vrutun sunet să mai scoată... Copleșităde o tristețe fără-asemănareși-a-nchis exuberanța în cutie,a pus diezi și volte “la păstrare”,s-a rupt cu tot cu-arcuș de poezie,de spusul cadențat, de cel sprințar,de cel cu monotone alterații,de cel ce-ar pune-n tempo iar …







