de Ileana Vlădușel

Stau pe marginea serii
și privesc cum se stinge vara,
ca o lampă uitată la fereastra copilăriei.
În praful drumului aud pașii mei desculți, alergând.
Aerul miroase a praf ars și a sânge de iarbă cosită.
Cerul se înroșește încet,
peste grădină cade o liniște
mai grea decât orice toamnă.

Frunzele tremură sub respirația vântului,
iar greierii deschid coruri nocturne
ca niște preoți ai verii târzii.
Îmi sprijin fruntea de geam
și simt că nu m-am despărțit doar de vară,
ci și de anii aceia în care mama mă chema la masă,
iar eu veneam cu palmele murdare de pământ
și cu inima plină de lumină.

Vara se închide încet
într-un amurg pe care-l port
ca pe o amintire de sânge.
În ochii mei se adună lumina stinsă,
în palme rămâne căldura zilei,
iar sufletul se lasă purtat
de liniștea ce închide vara
într-un singur amurg.

https://web.facebook.com

Photo by Olga Kovalski