de Mimi Rotariu
S-a șters amprenta, resemnată,
de doruri vechi și vise reci,
rămas-a inima-nghețată
pe pagina…ce nu mai treci.
Era acolo, ca o rană,
ascunsă-n semnul de tăcere,
o clipă ruptă dintr-o toamnă
ce a uitat de mângâiere.
O promisiune… un oftat,
un “te voi aștepta” prea stins,
și-un pas pe drumul neschimbat,
unde iubirea a fost vis.
Dar printre frunze ruginite,
un vânt mai blând începe-a plânge,
și-n lacrimi calde, nesfârșite,
se-ascunde dorul ce se stinge.
În locul gol rămâne-o șoaptă,
o amintire ce nu moare,
dar nici nu frânge, nici nu sapă —
e doar tăcerea care doare.
Și totuși, din cenușă seara,
o rază nouă se strecoară,
căci timpul scrie-n noi povestea
cu sensul ei de primăvară.
Nu-i totul pierdere și jale,
chiar dacă timpul nu mai iartă —
în fiecare dor e-o cale,
iar lacrima… devine artă.
Mimi Rotariu@ 18.06.2025
Photo by Billy Freeman on Unsplash
