Fă Călătoria Profundă a Iubirii de Sine în Rana Sufletului Tău 

Dr. Nandi Hetenyi
April 5, 2019   

{source}

Ca cineva care mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții mele dezvelind rușinea profundă și o frică de bază a sinelui meu adevărat, de multe ori în călătoria mea au existat momente unde m-am simțit complet fără confidență legat de conceptul de iubire de sine.

Ce este? De ce nu funcționează aceste afirmații de iubire ale sinelui pentru mine? De ce simt că mă prefac că sunt cineva care se iubește atunci când profund, eu mă lupt mereu cu mine? De ce pare să fie atât de ușor pentru toți ceilalți? Ce este în neregulă cu mine?

Într-o lume care prețuează externul, tărâmurile interioare sunt exilate în zonele de graniță ale sinelui. Încercăm să le ajungem de unde stăm, dar nu vrem să le aducem pe deplin înapoi. Încercăm să ne iubim în insule mici ale fragmentelor sinelui, care sunt cele despre care ni se spune că sunt ideale, răsplătite pentru a fi acceptate.

Sărăcia și rușinea nu sunt moduri de gândire. Ele trăiesc în corpul sufletului și în inima energetică. Trauma este în sistemul nervos, nu în minte.

A nu fi suficient de bun este o interpretare dureroasă a traumei timpurii, în care iubirea și reflecția și îngrijirea nu erau suficiente și pentru că nu era suficient, este prea periculos pentru un tânăr să metabolizeze acest lucru, așa că este întors spre sine și tradus ca “eu nu sunt suficient”.

Această rană sufletească devine identitatea noastră, durerea în care înfășurăm personalitățile din jur, personalitățile și identitățile pe care încercăm să le dezvoltăm în persoana care se iubește.

Am crezut mult timp că, dacă m-aș iubi, durerea mea va dispărea. Rana sufletească este o frecvență karmică care mă tragea în locuri care m-au determinat să cred “Oh, acest sentiment familiar, aceasta este iubirea, acesta este contactul, aceasta este conexiunea”. Această rană atinge dependențe, dorește ca și o mamă să o păstreze, dependențe care o fac până când ne întorc și ne fac rău.

Adevărata noastră identitate vine de la mâhnirea a ceea ce trebuia să cultivăm pentru a supraviețui exilului nostru interior, pentru a suferi pentru ce și la cine trebuie să renunțăm. Această durere este prima suflare a iubirii ce primește părțile pierdute care trăiesc în peșteri, dorind o gură proaspătă de apă și o respirație profundă de aer proaspăt.

Iubirea de sine a fost cea mai profundă călătorie în rana sufletului meu, descoperind acolo părțile pe care le-am exilat pentru că nu erau iubite. A trebuit să învăț cum să le iubesc. Pentru a deveni persoana care sunt eu, trebuia să renunț la ceea ce gândea mintea mea și să mă îndrept spre corpul sufletului meu, spre inima mea și să las povestea ADN-ului meu să mă ducă unde trebuie să stau și să stau de veghe, cu rugăciuni profunde că poate invăț cum sa iubesc și eu aici.

Putem să cântăm o rugăciune a dorinței în spațiile care nu cunosc iubirea.

Să știu cum să iubesc și aici.

Afirmațiile sunt ca și strigătul la un copil interior rănit sau la o mamă interioară confuză că sunt iubiți și în siguranță atunci când ei tremură de frică, nu au nici o idee despre ce se întâmplă și trebuie să fie legănați și încurajați.

Iubirea este din inimă. Este un verb. Este acțiune și sentiment.

Trebuie să stăm în crăpăturile inimilor noastre zdrobite și să ascultăm cântecele și povestirile, să așternem flori, să masăm părțile zdrobite cu uleiuri și să ne întrebăm: De ce este nevoie? Ce am nevoie să știu?

Aici, ne înviem adevăratele bogății și învățăm că această crăpătură continuă este modul în care lăsăm grația să conducă calea. Apoi, pedichiura, hainele noi și vacanțele sunt cireșe pe o felie delicioasă de tort.

Așa găsiți iubirea în toate locurile de aici și acum.

***

Dr. Nandi Hetenyi
http://www.rebellesociety.com/