Recenzie
«Dă-mi, timpule… o zi să fiu,
Un menestrel voios prin lume«
Trecem prin timp cu toții, iar ceea ce rămâne după noi este amprenta lăsatâ în sufletele celor cu care ne întâlnim pe drumul vieții. Prin ceea ce prin poemele sale, Tudorița este cu adevărat un «menestrel» al iubirii.
Dacă paginile de FB ne oferă de toate, pagina Tudoriței abundă în poeme de o rară gingășie și frumusețe sufletească. Unul dintre volumele care înmănunchează astfel de poeme este «Talismanul Inimii«, care a ajuns și în posesia mea prin bunătatea și mărinimia autoarei, căreia îi adresez și pe această cale, cele mai sincere mulțumiri.
Talismanul Inimii
Ca orice poet, Tudorița este un izvor de sensibilitate, gingășie și iubirea ei nu cunoaște granițe: “Mi-e inima toată o îmbrățișare” (Zare desculță), iar trăirile ei sunt atât de intense încât dincolo de ea, chiar și pământul i le simte: “Tu, câmp pustiu îmi simți trăirea,/ Când te deștepți în dimineți crezând/ Că înverzind, vei prevesti menirea/ A unei vieți cu doar iubire în piept arzând.”(Zare desculță)
Pentru cel ce vrea să caute răspunsuri la diferite întrebări existențiale, le va găsi și printre rândurile autoarei, oferite din inima și din experiența ei de viață: “Viața știm, nu-i basm citit,/ Ea este drumul străduinței…/ Cu inimi mari și iubitoare/ Să nu uităm că clipa-i fugitivă”(Speranță)
Chiar dacă inima ei este “micuță ca o mogâldeață” (De-ai ști) sau “topită prin alint”(Ochii inimii), ea sporește și devine “o împărăție înveșmântată,
În flori de crin și închinări” (Vraja Dimineții) pentru că ea trăiește din și cu iubire și o oferă mai departe fără restricții: “Să-mi plămădesc un soare din al iubirii foc.”(Glasul inimii), “Îmi cos iubirea în poem, la mărgini de hotare,
Și-mi duc sfiită, gândurile strânse-n iubire și în dor.”(Mâini cu miros de cer)
Călăuzită de iubire, oferă din plin gingășie și multă culoare alături de bucuria pe care o găsește tot timpul, în întreaga creație: “Mă încântă o vreme ruginită…/ Mă bucură valsul frunzelor îndrăgostite… /Veghind prin timp pân’la altă înmugurire…/ Mă bucură răcoarea ploii cuibărite…/ Mă bucură mirosul mâinilor muncite…/ Mă bucură setea către viață…”(Simțire trează)
Totul este parte din iubirea revărsată de ea. Fiind talisman al inimii, iubirea este pură și nu ocolește nimic, fiind mereu împletită cu întreaga natură: “orizonturi dulci”, “zări îndrăgostite» (Ochii inimii); “muguri de iubire îmbătați”(Ecoul literei); “Dansează luna prin așternuturi de mătase,
Și licuricii freamătă pe pajiști de sărut”(Vis tresărit)
Durerea nu este exclusă, nu este uitată, iar Natura devine părtaș: “Când sufletul plânge, ninge cerul…/ Când sufletul plânge, frunzele descântă …/ Când sufletul plânge și munții tânguiesc… / Când sufletul plânge și cucul amuțește… (Suflet plâns); “Se-aude oftatul cerului prin stele vânturat.” (Simfonia lunii)
În acest fel, durerea care este profundă, își croiește drum din ființa umană în natură și înapoi: “Mă doare chinul gheții ce se lasă…/ Mă doare umbra stelei rătăcite…/ Mă doare iubirea astă, înserată” (Să știi).
Tudorița nu renunță în fața durerii și o macină până la punctul în care aceasta redevine stropi de iubire, pentru că mereu regăsește calea de a se întoarce la iubirea sufletului: “Durerea mea rănită o frânge/ În stele mici, ce tresăresc în ger.» ( Stropi de suflet); “Printre tristeți albastre, moștenite/ A crângurilor treze, prin flori și soare alintând…/ Suspinul vieții să-ți pară de topaz”(Vis tresărit); “În lujerii iubirii, îmi țes regatele, Când pasul mi-este greu și ostenit.” (Dacă auzi) ; “Din praf de vise, voi croi o torță/ Să trec prin suferință, luminând…/ Iertarea albă, să-mi devină forță”(Să știi)
Cu toate că iubirea îmbrățișează întreaga creație, iubirea pentru ființa care i-a dat viață este atât de mare încât lacrimile mamei devin “Lacrimi sfinte”. Din cauza acelor lacrimi care spală râuri de durere, întreg Pământul “se cutremură amarnic”
“Când ochii unei mame plâng,/ Îngheață timpul de uimire…/ Când ochii unei mame plâng, / Soarele se ascunde după nouri…/ Când ochii unei mame plâng, / Albastrul se îmbracă în cernire / Stelele încet se rătăcesc și sting…/ Când ochii unei mame plâng, / Pământul se cutremură amarnic…/ Când ochii unei mame sângerează,/ Totul se îmbracă în râuri de durere…”(Lacrimi sfinte)
Se cunosc vorbele că românul s-a născut poet și că este frate cu codrul. Românca din sufletul Tudoriței nu dă voie dragostei de țară să lipsească din poemele inimii, “Pământul țării ăstei de poveste /Dulce Românie, cu munți-n avuție» (Doină carpatină), așa cum neuitată este doina, care are ca partener doar iubirea “Iubire, …Tu ești o doină verde de smarald” (Sărut șoptit). Chiar dacă pare a fi apusă, pentru Tudorița, doina este sfântă pentru că este «Doină Carpatină«: “sorocul… Cu doină, să-l opresc din plânsuri.” (Căutări prin vreme); “O umbră m-a chemat prin pulsul pietrei, Să-mi cânte o doină” (Glasul sufletului)
Oricum, alegerile autoarei sunt făcute în fiecare dintre poemele sale, “Hai inimă…Să te doinesc…/ să-ți dau un râset/ Și busuioc în piept să-ți pun”/ (Îndemn roșiatic); “Să-mi plămădesc un soare din al iubirii foc.” (Glasul inimii) . În acest fel, de la acele alegeri pornesc și sfaturile pentru cei se suntem contemporani cu ea: «Poți fi lumină , în loc de răutate» (Dorința vindecării), «Mereu străbatem rostul zilei, în pași grăbiți, / Uitând că-n viața asta, o inimă nu-i de vânzare” (Gând oglindit), «Virtute-i modestia grăitoare!/ Răbdarea este toleranță…/ Dar viața însăși e speranță / Chiar dacă cazi și te înșeli./ Prin dărnicie să trăim,…/ Iertarea însăși este toleranță…” (Speranță), pentru că timpul în care trăim este vremea schimbării «E vremea iubirii peste omenire…./ Să nu privim cu ură spre rănire …/ E vremea bunătății și-a iertării…/ E vremea raiului, sădit în inimi/ Să râdem, să iubim frățește…”(Să fie pace)
Concluzii
Sunt multe de spus despre poemele și despre volumul Tudoriței, dar pentru mine, ca cititor, un lucru este cert: este un suflet de român de o rară sensibilitate, iar volumul abundă de iubire – singura care poate fi «Talismanul inimii».
În plus, pentru că iubirea doar există și este infinită, nu găsesc cuvinte pentru a exprima frumusețea, gingășia, sinceritatea și curcubeul iubirii din versurile acestui volum. De aceea, voi încheia parafrazând cuvintele lui Ernest Bernea: când este atâta jale și atâta zbucium în lume încâ plâng și florile, în versurile Tudoriței, este atâta frumusețe și atâta goană după lumină și iubire, încât se îmblânzesc și șerpii.
“Făcând din slovă, caldă elegie, / Aleanul vieții plânse prin iubiri… /Dând timpului, secunde colorate.” (Tu, suflete)
Copyright © 2016-2026 manuela@inalove.world

Photo by Дарина Ритомская
