Se sting în șoaptă stâlpii din lăuntru,
O ușă se-nchide în trecut,
Părinții pleacă, lăsând lumea mută,
Iar noi rămânem singuri pe pământ.
Erau copacii cu umbrire deasă,
Sub care ne ascundeam de vânt,
Acel refugiu cald numit acasă,
Ce se destramă-n tăinuiri de sfânt.
Se sting în noapte farurile vechi
Ce ne ghidau prin mări de rătăcire,
Rămân doar umbre, strigăte perechi,
Și-un gol imens în haina de iubire.
Ei pleacă lin, ca frunzele de toamnă,
Când crivățul le smulge de pe ram,
O mână nevăzută îi îndeamnă
Să treacă dincolo de tristul nostru geam.
Acel izvor de unde beam iertare
Și dragoste curată, fără preț,
Seacă încet în ultima plecare,
Lăsând în urmă timp și chipul tern
Devin pământ acele mâini trudite,
Ce ne-au crescut și ne-au ferit de rău,
Iar vorbele, prin minte rătăcite,
Răsună azi ca-ntr-un adânc de hău
Suntem orfani, cu tâmplele cărunte,
Căci dorul de părinți nu are vârstă,
Ne prăbușim sub amintiri mărunte
Și purtăm doliul lumii întregi pe frunte
Ei nu mai sunt. Sunt doar o stea pe ceruri,
O candelă ce arde-n amintiri,
Ce ne-au lăsat în aceste geruri,
Să învățăm din nou de primăveri.
© Laura-Gianina Lăcătușu
Photo by Autumn Mott Rodeheaver on Unsplash
In a Love World 