Octombrie. Un cal murg care aleargă prin noaptea anotimpului. Caii toamnei au copite de fier și calcă peste tăcerea frunzelor. Iar ele, frunzele, dansează desculțe pe cărbuni încinși până când se prefac în cenușă arămie.
Lumina a devenit de chihlimbar, iar timpul curge altfel, mai moale, ca un fir de miere lăsat să cadă dintr-o lingură de lemn. Octombrie a sosit nespus de încet, îmbrăcând lumea într-o mătase grea, cusută cu fir de cupru și rugină.
Există în aer o mireasmă veche, de frunze arse și struguri uitați pe rug, un parfum venind din amintire care se strecoară prin toate crăpăturile sufletului. Copacii stau tăcuți pe marginea drumului, purtând coroane de aur vechi, ca niște regi care își pregătesc de bunăvoie renunțarea. Fiecare adiere este o atingere catifelată, un gest dintr-un dans efemer în care frunzele se desprind nu pentru a muri, ci pentru a învăța, o singură secundă, ce înseamnă zborul.
Cerul, de un albastru curat și adânc, se apleacă spre pământ într-o îmbrățișare nostalgică. Umbrele se lungesc pe alei ca niște gânduri nerostite, iar amurgul vine devreme, aprinzând la orizont un foc stins repede în cenușa rece a nopții.
Octombrie este un popas de taină pentru suflet. Este clipa de grație în care lumea își trage sufletul, învățând că există o frumusețe neprețuită în căderea frunzelor, un farmec tainic în tăcere și o alinare adâncă în simpla trecere a timpului.
Să lăsăm toamna să ne curățe sufletul de tot ce e de prisos și să învățăm să trăim frumos, cu ochii ațintiți spre Cer și cu inima plină de recunoștință.
Photo by Iljan Sandstedt on Unsplash
