Miroase timpul a chemare
În ispitiri de început,
Privesc la malul frânt de mare
Și-i simt ecoul cel pierdut.
Tu, marea mea cea veșnicită,
Ești taina inimilor toate,
Ai fost de ceruri hărăzită
Să plângi iubirile prin noapte.
Atâtea vânturi ți-au adus
Doar freamăt ce-a născut fantasme,
Cu lacrimi, suflete-au țesut
Castele din nisip, ca-n basme.
Ai fost uimită de destine
Ce s-au unit la malul tău,
Și-ai îngropat printre ruine
Doruri ce plâng în al tău hău.
Știai că-n umbrele din noapte
Dureri, ca flăcări din jăratic,
Ardeau cenușa dintre șoapte,
Sub cerul mut și singuratic.
Chemai în noaptea cea tăcută
Iubiri ce nu s-au mai întors,
Deși știai, mare temută,
Că-s șoapte stinse, fără rost.
În brațele-ți adânci și reci
Dorm jurăminte risipite,
Iubiri pierdute-n ani întregi
Și visuri frânte, neîmplinite.
„Iubirile pierdute sunt furtunile de mâine ale mării.”
Atena, 02.03.2026
Photo by Janica Sib on Unsplash

Beautiful and deeply touching. Your words carry such tenderness and emotion, speaking straight to the heart. Thank you for sharing this lovely piece. ❤️
LikeLike