de Lau Tatar
Sub respirația rece a toamnei,
colțuri de cer se-aprind,
pământuri verzi intră în comă,
arbori își pierd pletele.
Umili,
cu trupuri încovoiate,
pomi supraviețuitori
i se-nchină stăpânei,
îi sărută picioarele,
iar cu brațe obosite
își depun birul.
Păsări din înalt
îi poartă vălul
pictat cu o tornadă de culori,
o conduc cu respect,
asemenea unei mirese,
la altarul anotimpurilor.
Acuarele răsturnate
pe covorul portocaliu,
imperfect ,
ridică Galben și Roșu
la rangul de cavaleri ai stăpânei.
În timp,
am simțit
acele ascuțite ale iernii,
m-am bucurat
de verdele primăverii,
m-am încărcat
cu soarele fierbinte al verii.
Dar acum,
urmăresc prin geam ploaia
măruntă,
nesfârșită,
plictisită ,
căzând pe un tablou cu natură moartă.
E toamnă
și picuri reci
se insinuează obsesiv
până în adâncul oaselor…
