de Ileana Vlădușel

Ți-am mângâiat urma pe inimă lăsată
Și depărtarea am rugat-o să te întoarcă.
Serii i-am desenat pe amurg cu lacrimi rugăminte
să stea ascunsă după soare. În minte,
ți-am strigat rugi să te întorci la mine,
Dar astăzi a trecut și vine fără tine mâine.

Și nici o rugăminte în răsărituri desenată
pe inima ta, nu te întoarce acasă.
Sărată era amintirea ta în mine,
Te tot strigam în noapte, dar pe tine
nimic nu te mișca, surd rămâneai
la glasul meu. Tăcerile-mi știai

și vorbele mi le învățase-i pe de rost.
Tot ce a fost îți pare azi anost.
În noapte, unde-ți calcă pașii rătăciți?
Pe ce cărări mai lasă urme mici?
Degeaba înserarea mă ascultă
dacă tu n-ai lăsat măcar o umbră

din amintirea ta. Nimic nu vrei,
nici să te întorci nici dorul să ți-l iei.
O să las seara să aștearnă umbre pe poteci
și-o să mă amăgesc că umbră ești.
Și peste zidurile nopții când te vei plimba,
O să mă amăgesc că mâna ta

se lasă încet pe mine ca un dar,
ca un balsam pe rana inimii. Barbar
ce ești, te-ai rătăcit de vis
și nu te-ai mai întors cum ai promis!
Iar eu aștept, ca Penelopa în noapte,
un călător ce-n ușă nu mai bate.

Străine rătăcind prin depărtări,
Eu nu mai sunt femeia cea de ieri,
Nici noaptea nu mai vrea să-ți facă loc
în vise. Nu te mai cunosc,
nici drumul nu-ți mai recunoaște pasul
iar poarta către mine are lacăt!

https://web.facebook.com

Photo by Andreas Schnabl