de Tudorița Ivan

Miroase timpul a chemare
În ispitiri de început,
Privesc la malul frânt de mare
Și-i simt ecoul cel pierdut.

Tu, marea mea cea veșnicită,
Ești taina inimilor toate,
Ai fost de ceruri hărăzită
Să plângi iubirile prin noapte.

Atâtea vânturi ți-au adus
Doar freamăt ce-a născut fantasme,
Cu lacrimi, suflete-au țesut
Castele din nisip, ca-n basme.

Ai fost uimită de destine
Ce s-au unit la malul tău,
Și-ai îngropat printre ruine
Doruri ce plâng în al tău hău.

Știai că-n umbrele din noapte
Dureri, ca flăcări din jăratic,
Ardeau cenușa dintre șoapte,
Sub cerul mut și singuratic.

Chemai în noaptea cea tăcută
Iubiri ce nu s-au mai întors,
Deși știai, mare temută,
Că-s șoapte stinse, fără rost.

În brațele-ți adânci și reci
Dorm jurăminte risipite,
Iubiri pierdute-n ani întregi
Și visuri frânte, neîmplinite.

„Iubirile pierdute sunt furtunile de mâine ale mării.”

Atena, 02.03.2026

Teodora Dorothi

Photo by Janica Sib on Unsplash